Printre picături

5 august 2009

     Tună. Și ce dacă... doar tună! Am ignorat norii grei, apăsători, furioși. Am plecat. Începe nebunia, zeii s-au răzbunat pe mine, pe lume. Ce rost mai avea să fug, să mă adăpostesc? Ploaia mă răcorise, mă spălase de gânduri rele, de păcate. Eram udă și nu`mi părea rău.
      Nu înțeleg cum de oamenii se roagă să plouă apoi fug din calea ei...
Dintre picăturile ce se scurgeau de pe firele de păr, una își croiește drum dinspre frunte spre vârful nașului. Mă uit la ea... nebuna! nu vrea să cadă. O înțeleg. De ce să dispară așa ușor, să se spargă pe asfaltul încins? Nu avea salvare. Chiar dacă o adunăm în palmă, avea să fie furată de raza de soare, dacă o lăsăm să cadă, era înghițită rapid de lacomul pământ. Eram neputincioasă.
 .......................................
 Ne plângem că viață e prea scurtă. Dar dacă eram toți picături de apă?