Pustiu. Răsună
doar lătratul unor câini din gospodării. Mergeam cu pași mărunți, eram încă
adormită. Mă așteptăm să fie acea forfotă de toamnă, cules de porumb, de
floarea soarelui. Poate sătenii erau la câmp. Poate...
În curte, bunica
punea semințele de floarea-soarelui în saci. I-am întâmpinat, i-am îmbrățișat
și am sărit să-i ajut. Nu mai e treabă că altă dată; vacă nu mai era, nici
oițele. Doar 2 purcei, un măgar și niște găini mai mișunau prin curte. Casa
aceeași; mică, bătrâneasca cu miros de lut și var.
Am încărcat
sacii în căruță și cu măgărușul, ușor, bunica a plecat să-i vândă. Am rămas eu
și bunicul acasă. Am făcut repede niște vinete, am mâncat și m-am pus în pat să
mă odihnesc. (doar sunt în concediu de odihnă). Am dormit până pe la ora 3,
trezită de țârâitul telefonului. Bunica așeza masa. Desigur că mi-a pregătit
fel și fel de bucate. Supă de pui, ardei umpluți, tocană, cozonac. Parcă erau
prea multe, te săturai numai când le priveai. I-am lăsat pe bătrâni să manace
și am fugit la strugurii ce atârnau parcă în ciudă. Toată ziua am ciugulit din
ei.
Spre seară s-a făcut frig. Am ieșit pe
drum, pe podeț “la mama€Sanda”. Am mai
dezgropat amintiri. Dar nu eram decât eu și Iulia. Restu erau plecați,
pregătiri de școală sau servici. Îmi părea rău că nu am ajuns și eu mai devreme
să-I văd pe toți. Cică au crescut, s-au schimbat. Îmi era dor de ei… poate nici
nu ne mai cunoșteam. Și așa, multă lume care mă știa nu demult de “nepoata
Viorichii, fată muncitoare” acum nu mă mai recunoștea. Eram străină. Mă simțeam
străină.
Și doare.
Doare al naibii
de tare.
Să știi că ai crescut acolo, lângă
oamenii aceia, ascultând la învățăturile lor și acum să nu`I mai vezi sau să nu
te mai recunoască. Mulți s-au stins și nici nu știu măcar când i-am văzut
ultima oară. Acum doi ani…? Patru…?
M-am înstrăinat.
No comments:
Post a Comment