Iarnă, fulgi, zâmbete și lacrimi

5 decembrie 2010

Veneam de la muncă. Ninge afară, şi ninge atât de fain şi linsitit de aş merge pe drumuri albe şi nesfârşite fără să mă satur. E alb. E acea atmosferă de linişte, când toată lumea se strânge acasă cu familia sau prietenii şi se încălzesc la un vin fiert şi o vorbă bună. Mergeam încet târându-mi paşii prin zăpada mocirloasă şi mă gandeam… La ce? Nu ştiu, dar eram trista, iar lacrimile se amestecau cu fulgii de nea, ce se topeau pe faţa îmbujorată şi formau şuroaie ce îmi străbăteau chipul. Mă uitam în sus, la fulgii care veneau înspre mine. Fiecare din ei era o amintire. Citeam poveşti. Vedeam chipuri de oameni dragi mie, auzeam vorbe înţelepte. Mi-e dor de acele clipe, de acele ierni când eram acasă, eram cu toţii. Mi-e dor de crivăţul care îmi scrajolea obrajii. Mi-e dor de frigul acela cel înduram în staţia de autobuz aşteptând să mă duc la şcoală. Dar era frigul de acasă!
Vin sărbătorile. Însă nu mai sunt la fel. Aici e altă lume, alţi fulgi, alte timpuri. Încep să pierd din bucuria ce revine în suflet odată cu luna decembrie.

Bucuraţi-vă de fiecare moment, de oricine vă este alături în această minunată perioadă. Nu uitaţi să zâmbiţi!

Căci eu de mult am uitat …