Frica

Era o vorba ce mi-o zicea tata mereu "de ce/cine ti-e frica, nu scapi".
Si mi-e frica.
Mi-e frica de timp si de kilometrii ce ne despart.
Mi-e frica de ziua cand nu iti voi mai auzi glasul.
Mi-e  frica ca nu ma vei astepta.

Vad cum orice bataie de orologiu te indeparteaza, cum orice apus te alunga. Nu vreau sa te mai pierd inca o data.

De ce mereu trebuie sa se iveasca cate ceva? De ce m-ai lasat sa plec? De ce nu m-ai oprit, de ce  nu mi-ai zis ramai aici, avem nevoie unul de celalalt?

Eu am nevoie de tine pentru omul minunat, pentru energia, pofta de viata si ambitia din tine. Stiu unde poti ajunge.

Iar acum ma intreb de ce aceasta tacere? De ce aceste zile fara sens...

Scrisoare

Oare câți dintre voi mai știți ce înseamnă o scrisoare?

Mi-e dor să măzgălesc în cuvinte foi albe, să aud cum vârful pixului sau penița zgârâie coala. Nu vă e dor să simțiți acea emoție când nu știi ce să mai scrii, dacă scrisoarea ajunge sau nu unde trebuie, dacă ai cumpărat timbrul corect, plicul potrivit?

Vreau să scriu iarăși scrisori celor dragi, să păstreze cuvintele și gândurile mele ca amintire, ca după ani, să recitească foile îngălbenite de timp. Eu încă păstrez acasă scrisori de când eram la școala generală de la prieteni de pretutindeni, e minunat.

Insă acum? Câți mai știți cum se lipsește un timbru? 

Pixul și foaia au fost înlocuite diferite programe de socializare, de telefon. Dar acele mesaje se pierd, se șterg, pentru că ocupă memoria telefonului și nu mai e spațiu pentru alte aplicații sau jocuri.

Trist.

Haideți fraților să scriem iară scrisori și nu e-mailuri. Cei dragi, cu siguranță, vor aprecia când vor căuta în cutia poștală și vor găsi acel plic cu numele vostru. Vor păstra cuvintele voastre într-o cutiuță pusă bine în sertarul de la noptieră, iar atunci când dorul îi apasă, vor reciti.

Vă aduceți aminte cum țopăiați prin casă când primeați o scrisoare? Ce nerăbdători erați să vedeți conținutul, poate o fotografie, poate o vedere.

Ce vremuri... apuse.

Dar eu nu am uitat, încă păstrez emoția și voi scrie iarăși scrisori!

Sursă poză : http://abcdyz.files.wordpress.com/2011/02/2008-12-11-scrisoare.jpg

One day, when I was in Belfast...

Discutând cu câțiva prieteni despre una, despre alta, mi-am adus aminte de o întâmplare hazlie. Nu credeam ca se poate întâmpla așa ceva, scene ce numai în filmele de comedie le întâlnești.

Eram în Belfast, luna ianuarie (28.01.2014), zi ploioasă, ca toate zilele de altfel. Casa unde locuiam era destul de mare, două etaje și mansardă, asta însemnând vreo 6 dormitoare, 2 băi, 2 bucătării, living, grădină. În luna decembrie, casa era plină de oameni, însă acum rămăsesem singură, mulți plecaseră acasă, nemairezistând.
Mă întorsesem de la muncă, undeva în jurul orei 6 seara, fiind deja întuneric. Încă de cum am ajuns eram pusă pe prostioare. Mi-am tăiat părul, mi-am schimbat camera (aveam și de unde alege) și am zis totuși să aranjez cate ceva pe acolo, să primesc viitorii colegi în ordine și curățenie.
Aveam misiune pentru acea seară, să bag în grădină containerele. Să specific că în grădină poti ajunge numai prin casă, prin bucătărie, iar ușa se poate deschide numai pe interior.
Am pus o piatră la ușă să rămână deschisă și mă apuc de treabă. Reușesc unul, al doilea și când să ies și cu al treilea, lovesc piatra de la ușă, iar aceasta se închide. Am zis că nu e adevărat, nu îmi venea să cred. Mă bufnise râsul, dar... cam nu era râsul meu.
Și acum ce fac???

Încă ploua, frigul se lăsase, iar eu eram în tricou, că de! mă luaseră căldurile, iar telefonul îl uitasem în casă.
Ies în curte, mă învârt pe acolo, să văd dacă există vreo ușă, vreun vecin, vreo ieșire. NIMIC! Ziduri inalte de doi metri, acoperite de un strat gros de mușchi. Am rămas încă calmă, să pot gândi limpede ce pot face.
A mai pățit o colegă așa și a stat afară 2 ore până am venit noi să îi deschidem. Problema, acum, era, că EU fiind singură, nu avea cine să vină acasă să deschidă.
Am zis că nu pot să dorm afară, ce Dumnezeu, găsesc eu o soluție!
Am scotocit printr-o încăpere (destul de înfricoșătoare, unde se tot auzeau sunete, foșneli, apa cum se prelingea dinspre tavan pe pereti, întunecoasă, friguroasă, brrr!) unde țineam noi grill-ul, poate găsesc ceva ascuțit. Am dat peste un cârlig, dar ce naibii să fac cu el? M-am tot luptat cu ușa, pumni, picioare, cârlig, nu mergea.

Planul doi. Ușa de la garaj (care desigur că nu funcționa).

Încep să bat cu pumnii în tablă, cu picioarele, dar în zadar, de la vânt, poarta scotea aceleași sunete.
Prind curaj, îmi dreg vocea și încep să strig cât mă țineau corzile vocale.
HELLO!!! HELLLOOOO!!! CAN ANYBODY HEAR ME? I AM STUCK IN HERE!!!! PLEASE! HELLOOOO!
Și băteam continuu cu pumnii în tablă. Am tot strigat, am tot bătut vreo 10 min și nimic.
Deja trecuse o oră, înghețată toată, mă tot mișcam dintr-o parte în alta să mă încalzesc. Numai bine că dau peste niște scări. Urc sus, o poartă, dar închisă. Mă chinui să mă cocoț, poate poate dau de vreo ieșire.
E, uite că la casa vecină se aprinsese un bec și încep să strig iarăși HELP! HELP! CAN YOU HEAR ME? PLEASE HELP! PLEASEEEEE!!!!
Si becul se stinge și speranța mea cu el. Mă așez pe vine, rezemată de poartă și începusem să mă gândesc la toate relele. Deja  îmi dădeau lacrimile.

Dar numai bine că aud niște voci în curtea alăturată, și, ca de pe jar, am sărit în sus, urlând la ei. Și le vorbeam într-una ca disperata, încât tipii s-au speriat si se împingeau unul în altul care să între primul în casă. Am zis că nu are cum să am atâta ghinion!
Dar văd că se deschide ușa iară, și un cap și o lanternă își fac apariția.
`WHO'S THERE?
`HELP! PLEASE!  I'M THE GIRL NEXT DOOR! I'M STUCK IN HERE, IN THE GARDEN, OUTSIDE. I'M FREEZING!
`HOW YOU GOT THERE? ON THE WALL?
`DOESN'T MATTER!!! CAN YOU PLEASE HELP ME??? PLEASE!!!
Și pune-te și explică totul cap-coadă, că de povești îmi ardea mie, când îmi tremurau oasele. Le-am explicat că trebuie să intre pe Facebook, să contacteze managera, însă nu o găseau, iar eu spânzurată pe zid le tot dictam și mă agitam, ca până la urmă, unul dintre tipi să vină să deschidă o poartă.
Nu zău? De ce mama-măsii nu au procedat așa de la început și m-au lăsat să zbier ca nebuna. Bine, pun pariu că s-au și amuzat copios de povestea mea.
Am intrat în casă la ei, iar acum altă mâncare de pește, că nu răspundea nimeni la mesajele mele pe Facebook, dar măcar eram la căldură.

Și uite așa, după două ore de stat în frig și ploaie și încă o oră de așteptat să vină cineva cu o cheie să pot intra în casă, finalul a fost unul fericit. (a sosit o colegă cu taxiul să îmi aducă o cheie, încheind cu YOU ARE CRAZY!!!)
Ce a urmat apoi? Explicații la tot poporul



Și acum mă amuz când mai povestesc și altora.

I miss you Belfast!

O zi mohorâtă de Sâmbătă

Am început să clădesc puțin câte puțin pilonul meu de susținere. Dar stând acum la masă și privind în jur, mă gândesc chiar s-a meritat?

Văd cupluri și familii fericite luând cina, oameni de toate vârstele cu care mai împărtășesc, atunci când am timp, povești. Intrebările sunt aceleași;  “De unde ești?”, “De ce ai venit în Germania?”, “Iți place să muncești aici?” Le răspund întotdeauna  cu un fals zâmbet.

• De unde sunt? Mi-e și rusine să pronunț România, când văd apoi priviri încruntate dinspre toate colțurile.

• De ce am venit în Germania?  E... Intrebarea asta mă omoară. Am venit cu un scop, dar se pare că totul s-a îndreptat într-o altă direcție. Am venit pentru el și s-a ajuns să fim unul în pod și altul în beci.

• Dacă îmi place să muncesc aici? Da, îmi place.  Restaurantul e déjà a doua casă, am colegi minunați. Răspunderea e mare ca și manager, dar atunci când vezi oamenii multumiți și multe zâmbete iți crește inima.

Și totuși stând aici la masă, cu laptopul in față, cafeaua lângă, scriind aceste rânduri, mă tot gândesc: oare am câstigat pe o parte și am pierdut pe o alta? 

Hai că s-a oprit și ploaia, cafeaua am terminat-o, mă întorc la treabă.