Lacul

 E ceva ce mă atrage la orășelul acesta. Apa…? Pietrele…? Farul…? El…? 
 Mă strigă, mă îmbie, mă incintă.
 
 Lacul, atât de albastru și întins, atât de calm și limpede.  E perfect. 
Ador să stau pe marginea lui alături de alți oameni rătăciți, citind sau doar stând.  
 
Vezi? 
Vezi cum strălucește în soare?    
Simți?
Simți cum ne cheamă în largul său? 

Acum sunt doar eu și lacul. M-ai răpit, mă ademenești asemeni unei sirene cu cântul ei.  Te-aș atinge…  te-aș picta, în albastrul tău. Și totuși ceva lipsește din acest tablou. O pată de culoare, o umbră ... el!  
Vreau să stăm amândoi cu picioarele în apă, să ne lăsăm fețele scăldate în raze de soare, te vreau lângă mine. Haide să privim infinitul! Putem găsi dragostea în apă și fericirea în adiere.

Nu mai există teamă, gânduri, trup.  E doar lacul alinând suflete.