31 iulie 2009
A sosit timpul să profit și eu de zilele libere pe care le am și să fug înspre casă. A fost un drum lung, poate prea lung... însă știam cî voi
ajunge acolo, voi ajunge ACASĂ. Cu cât ma apropiam mai mult cu atât
simțeam mai mulți fiori ce imi străbateau corpul, era un sentiment
plăcut, era ca și când m-aș fi îndrăgostit prima oară. Am coborat din
tren și am simțit aerul cald, sufocant, dar ce mai conta? Eram acasă.
Mergeam pe stradă și ca un copil mic, eram fascinată de orice lucru
mărunt și atentă să nu pierd un detaliu, să memorez cât mai multe.
Orașul era la fel, însa oamenii, prietenii erau schimbați, eu eram
schimbată. Pentru un moment am avut senzația că sunt o străina, ca nu
mai fac parte din ceea ce odată a însemnat totul pentru mine. Insă am
găsit un refugiu... faleza, Dunărea. Am simțit cum mă pierd în apa
tulbure a fluviului, cum toate găndurile dispar, cum evadez.
Nu am uitat însa nici de bunici, de locurile unde am copilărit și am crescut. Așa că am fugit la țară, în minunata zonă a Vrancei . Satul îmbătrânise, nu se mai auzeau țipetele de copii, iar praful de pe drumuri era acum astupat de pietre mari și greoaie. Mergeam pe ulița unde alergam odată o șatra de copii, și mă vedeam, cum, desculță încercam să evit în fuga nebună, ghimpii și pietricele ascuțite. De ce totul se pierde, de ce am crescut?
Ajung în fața porții... casa bătrânească, grădina cu flori, căruța din curte, cățelul, parcă toate mă așteptau să le dau vlagă. Intrând pe poarta m-am simțit copil, acel copil nebun și zăpăcit. Mi-a ieșit în cale bunica, era atît de mică, cu corpul sătul de muncă, dar se citea pe fața ei pofta de viața. O îmbrațișare a fost de ajuns să simt o viață întreaga, o dragoste de om.
Acum joaca de altă dată se transformase în muncă. Mi-a plăcut să văd că pot ajuta, că pot face acele lucruri pe care le credeam imposibile: am dat cu sapa, am cărat baloți, am fost la seceriș. Ma simteam alt om (și să îmi permit o glumă: unul mai obosit). Dacă ziua eram pe câmp, seara fugeam pe drum, așa cum făceam odată. Am reușit să refacem o parte din trupă și să ne amuzăm copios de povestioarele fiecăruia. Toți crescusem, ne schimbasem, alte minți, alte mentalități, dar la fel de nebuni.
Păcat... păcat că a durat prea puțin. A fost o vacanță scurtă , prea scurtă să descopăr înca necunoscutele orașului meu natal, secretele Dunării, mintea oamenilor! Mi-e dor de Brăila, de casa, de bunici, de mirosul copilăriei!
Nu am uitat însa nici de bunici, de locurile unde am copilărit și am crescut. Așa că am fugit la țară, în minunata zonă a Vrancei . Satul îmbătrânise, nu se mai auzeau țipetele de copii, iar praful de pe drumuri era acum astupat de pietre mari și greoaie. Mergeam pe ulița unde alergam odată o șatra de copii, și mă vedeam, cum, desculță încercam să evit în fuga nebună, ghimpii și pietricele ascuțite. De ce totul se pierde, de ce am crescut?
Ajung în fața porții... casa bătrânească, grădina cu flori, căruța din curte, cățelul, parcă toate mă așteptau să le dau vlagă. Intrând pe poarta m-am simțit copil, acel copil nebun și zăpăcit. Mi-a ieșit în cale bunica, era atît de mică, cu corpul sătul de muncă, dar se citea pe fața ei pofta de viața. O îmbrațișare a fost de ajuns să simt o viață întreaga, o dragoste de om.
Acum joaca de altă dată se transformase în muncă. Mi-a plăcut să văd că pot ajuta, că pot face acele lucruri pe care le credeam imposibile: am dat cu sapa, am cărat baloți, am fost la seceriș. Ma simteam alt om (și să îmi permit o glumă: unul mai obosit). Dacă ziua eram pe câmp, seara fugeam pe drum, așa cum făceam odată. Am reușit să refacem o parte din trupă și să ne amuzăm copios de povestioarele fiecăruia. Toți crescusem, ne schimbasem, alte minți, alte mentalități, dar la fel de nebuni.
Păcat... păcat că a durat prea puțin. A fost o vacanță scurtă , prea scurtă să descopăr înca necunoscutele orașului meu natal, secretele Dunării, mintea oamenilor! Mi-e dor de Brăila, de casa, de bunici, de mirosul copilăriei!
No comments:
Post a Comment