Clipe

30 septembrie 2009

 Cum am prins câteva zile libere, am fugit iarăși la bunici. Am apucat câteva zile ploioase, mohorâte. Am căutat prin casă două, trei foi și un creion. Era numai bine să încep a mai scrie câte ceva.
 ...
 Încă e frig. Bate vântul destul de tare. E un vânt de toamnă, unul rece ce îți zguduie oasele. Îl simți în spate că o lovitură de cuțit. Ies afară. Bunica era în curte, hrănea găinile și puii (zgribuliți de frig și sătui de atâta ploaie). Deși era ceasul numai 8, ea era sătulă de muncă. I-am sărit în ajutor, am vrut să o văd și pe ea odihnindu-se. Degeaba! Mereu găsea altceva de făcut.
 Acum punea de colacei. Îmi plăcea s-o privesc cum frământa aluatul. Cu mâinile batogite, cu degetele deformate de ani și ani trecuți, împletea cu atâta pricepere. Basmaua îi cădea pe ochi... i-o dezleg și-i cuprind în palme capul mic. Simțeam cum îmi curg printre degete puținele fire de păr albe.Îmi doream să opresc timpul, să rămânem așa, eu legându-i basmaua și ea împletind colacei. Am zâmbit.
 Gata cu masa, cu treaba, am intrat în casă să ne mai încălzim. Ne-am luat cu poveștile.
 "Ia zi tu acuma, drept! Nu e mai bine să muncești decât să stai așa 'geaba? Nu mă? Păi dacă stai așa cu mâinile cruciș, te iau gândurile rele. Deia atâtea nenorociri în lumea asta. Voi ziceți să vând vacă, măgarii, pământu`, da' apoi cine-mi dă de mâncare? Vin amărâtele alea de la Focșani? Sau mă-ta? că și ea săraca are atâtea griji, te are pe ține la facultate, nu mai vine ea la o babă ca mine. Nu-i așa mai? Dacă o fi să mor, o să mor. Așa vrea Dumnezeu. Dacă vând tot, nu mai mor, nu mai vine moartea la mine? Uită`te la tactu-mare. Mereu s-a plâns că numai poate și acuma zice că-i rău că stă. Deia zic, fi mamă deșteaptă, muncitoare, că oamenii puturoși mor de foame și se duc repede."  

Îmi plăcea s-o ascult. Mă simțeam copil, că atunci când îmi zicea povești cu zâne. Vedeam cum i se închid ochii...
 "Cât e ceasul? Poate apuc să îmi hodinesc și eu hodoroagele astea de oase, că apoi să mă scol să mă duc la Papuc ,să îi zic să îmi dea lucerna jos, că numai am ce să dau la vaca asta." Și adormea. 

Bunicul era în bucătărie, curăța porumb. Îl auzeam mereu: "mamă lor de picioare, că tare mă mai dor!"
 M-am pus să dorm și eu. Altceva nu mai aveam ce face. Ațipesc. Prin somn auzeam glasul bunicului.
 "- Aura, mai Aura mă! Curu' mătii de fată! Aura!"
 - Ce-i bre?
 - Adu și mie trei bumboane!"
 Când l-am auzit m-a bufnit râsul. Nu vroia o bomboana, ci trei.

Îmi fugise somnul. Stăteam doar în pat privind în gol. Mă gândeam la ei, la aceste suflete neobosite. Mă gândeam la vremurile în care ele au crescut: război, foamete, secetă, inundații... dar au rezistat, au crescut, au crescut și alte suflete, au avut grijă de noi.De unde atâta tărie, poftă de viață, putere de muncă? Bunica mereu îmi zicea: "Dumnezeu. Dacă nu era Dumnezeu să mă țină puternică, să îmi lumineze mintea, putrezeam acum în pământ."
 Asta îi era credința. O întărea gândul.

Of suflet, suflet bun, unde o sa pleci, unde o sa te duci? deja iti simt lipsa. Acel trup, acel chip, acea basma, acele palme. Cand o sa le revad? Poate in alta zi de septembrie...