Răscruce

Ți s-a întâmplat vreodată în viață să urăști și totuși în același timp să iubești, sau să te bucure acel lucru, pentru care simți atâta ură? Asta simt eu acum.  

Urăsc să vă știu îngrijorați, dar știu că aveți încredere.

Urăsc când vă greșesc, dar din greșeli învăț.

Urăsc să văd cum vă chinuiți însă pentru voi mă lupt.

Urăsc că nu sunt lângă voi  la zile mari, dar vor mai fi și altele.

Urăsc să fiu departe de voi, dar așa învăț să mă descurc.

Urăsc să vă privesc în poze, dar nu mă satur să vă văd chipul.

Urăsc să vorbesc cu voi la telefon, dar ador să vă aud vocea.

Urăsc să îmi fie dor, însă mă bucur că am cui duce dorul!

 Pentru asta vă  mulțumesc bunici, părinți, iubit, prieteni.  Voi m-ați creat, învățat, întărit!

 Și ca o mică paranteză, cred că acum îl înțeleg și pe Catullus!

• “I hate and I love. And if you ask me how, I do not know: I only feel it, and I am torn in two.”
• “I hate and I love. Why do I do this, you may ask? I do not know, but I feel it, and I am tortured.”“
• I hate and I love. And if you should ask how I do both, I couldn't say; but I feel it , and it shivers me.”
• “I hate and I love. Why do I, you ask? I don't know, but it's happening and it hurts.”

 

Timpul

Uneori mă întreb care este definiția timpului …  Nu vreau explicații din fizică sau știință, nu de alta dar și marii fizicieni se contraziceau; Newton, Einstein.

Există acest timp?  Timpul trece sau doar noi îmbătrânim și ne ducem? Cum percepem, de fapt, trecerea timpului? Pentru mine e o mare dilemă. Acum cateva luni mă rugam să zboare timpul, limbile ceasului să se dea peste cap și acum mă rog ca totul să stea în loc, o secundă  să pară un an. Ciudat nu? Dacă ar fi după noi, am accelera trecerea timpului atunci când el/ea trebuie să vină acasă, la întâlnire, oriunde și am frâna și stopa secundele când suntem  lângă cei dragi (și mai ales atunci când sunt lângă el).

Știu că Einstein spunea în teoriile lui că unii oameni percep “curgerea” timpului altfel decât alți oameni. Și îi dau dreptate. Numai eu simt acum, în acest moment, cât de repede trece timpul, cum acum era ora 11 și acum imediat e ora 12. Când a trecut așa repede?

Nu știu dacă mă înțelegeți, dar  când știi  că în câteva ore sau zile nu vei mai fii aici, sau lângă cei dragi, sau acolo, sau vine vremea să pleci, timpul o ia razna. Începi să te gândești prea mult, cum să faci, ce să faci să salvezi o secundă, când ți-ai dat seama că până acum ai pierdut ore degeaba. Aici intervine trecutul, componentă a timpului, alături de prezent și viitor. Numai că e o problemă, trecutul nu îl poți schimba, așa că acele zile, luni, ani s-au dus, cu tine, fără tine, cu bune, cu rele. Dar s-au dus…

Și eu mă mir acum de gândurile mele, dar ceva mă presează, mă agită. E blestematul ăsta de timp. 

La taifas cu lebedele

Azi sunt bucuroasă de oaspeți, două lebede, mascul și femelă.

-       Și voi la plimbare?

Și eu.

-       Ce vă uitați așa curioase? De ce cârâi la mine?

Chiar nu știu cum fac lebedele, croncăne, măcăie, sâsâie, cârâie?

-       Vreți ceva de măncare, sigur!

Dar ce mănâncă lebedele? Ete na! În ce postură m-au pus… . tocmai am descoperit că nu știu mai nimic despre ele, în afară de povestea “Rățușca cea urâtă”.

-       Ei, și acum? Hai să stăm la povești, gânduri de plecare văd că nu aveți.

 Nici eu.

-       Hei, hei, nu te uita urât la mine, nu mă dau la doamna ta!

Doamne, cât de frumoase sunteți…, cum vă ridicați, priviți spre soare și dați din aripi. Câtă libertate emană.

-       Nu înțelegeți o boabă din ce zic, așa-i? Dar măcar mă ascultați. Care sunt gândurile voastre? Ale mele… sunt multe, încurcate.

Și cum mă priviți voi pe mine… cu ochii voștri limpezi.

Ah! Déjà e târziu, orologiul bate de fix, ding ding dong dinspre oraș. Trebuie să mă pun în mișcare… . Nu îmi iau rămas bun de la ele, nu încă!

Pățanie

O nouă zi, același loc, o altă stare.

Buturuga e mutată! Cu cine mai împart eu acest petec de pământ? Parcă când te bucuri de zi, de soare, vezi și alte creaturi ale naturii. Toporași și ghiocei, cum de v-am omis ieri? 

 Azi e mai cald, și uite așa stau eu acum tolănită la soare să îmi trag sufletul (Ce-i drept am alergat destul). Hmm, cum mă împinge păcatul să mă bag cu picioarele în apă... . Întâi mâna, atât de plăcut e să simți cum șiroaie de apă se varsă printre degete. Fire de apă.

Cum străbate lumina apa, cum soarele se oglindește în lac și...în ochii mei! Desigur că m-au apucat toate strănuturile și... am căzut cu fundu-n apă. Adio epitete și metafore, căci hohote de râs s-au pornit de și rațele s-au speriat.

 Acum, iaca belea. Că tot vroiam să stau cu fundul la soare, acum stau la propriu.

Și dacă vă întrebați, vă răspund eu: ȘI DA, E RECEEEEEE!