La mulţi Ani, Mama!

Normal ar fi să încep cu urarea "La Mulţi Ani", dar încep cu un "Mulţumesc, mamă!"

Mulţumesc că m-ai adus pe lume şi m-ai învăţat ce e bine şi ce e rău. Mulţumesc că te gândeşti mereu la mine şi stiu cât de greu îţi e să mă ştii departe de îmbrăţişarea ta.

Nu încetez o clipă să mă gândesc la tine şi la truda ta. Ştinge mamă dorul de mine, căci sunt tot cu voi, cu gândul, cu sufletul.
Mâine (27.11)  împlineşti frumoasa vârstă de 58 ani. Ştiu că cel mai frumos cadou suntem noi, copii tăi. Să îi ştii sănătoşi, frumoşi şi la casele lor. Acum eşti şi bunică, şi ştiu că o să fii cea mai bună bunică din lume.

• La mulţi ani MAMA, să fii puternică şi mereu frumoasă.

• La mulţi ani MAMA, iubirea mea pentru tine, fiinţă ce mi-ai dat viaţă, nu are limite.

• La mulţi ani MAMA, şi te rog nu mai plânge.

• La mulţi ani MAMA, ai grijă de tine să pot avea şi eu grijă de mine!

Iarnă departe

Iar mă cuprinde melancolia când văd că vin sărbatorile de iarnă. Ştiu că acum mă întristează, nu mai simt bucurie ca altădată. Departe nu există aceeaşi căldură, aceiaşi oameni dragi, departe e rece şi trist.
Nimic nu poate înlocui iarna de acasă, aerul, frigul, zăpada. Departe, toate nu îşi au rostul, oricât am vrea, nu e la fel.
E pustiu. Nu simt nimic, doar un aer rece, nu mai văd brazi împodobiti, luminiţe, globuleţe, e doar ceaţă.
Oamenii nu mai sunt oameni, sunt umbre, casele nu mai sunt case, sunt clădiri.
Şi mă privesc cu milă şi groază, de ce departe e totul şterş şi gol.
Dar gându-mi la voi e, iar sufletul cu voi la masă. Vă privesc de aici, cu ochi străini şi mă simt mai bogată.
Iar eu, mă zidesc în linişte şi păstrez speranţa că îmi veţi păstra un loc acolo, printre voi, la masa de sărbatori, lânga brad şi miros de scorţişoară.

Pământ al nimănui!

Poate v-aţi săturat de atâtea ştiri şi articole cu votarea, dar eu nu mai pot! Trebuie să ma descarc. Şi mă descarc vouă, căci plâng, plâng de mila neamului nostru.
Ne-aţi gonit din propria ţară, ne-ați furat drepturile, ne-aţi vândut patria, ne-aţi înstrăinat şi acum voi, ăştia vreţi să vă votăm?
Profitați de incultura și sărăcia unora, sărăcie pe care voi ați creat-o! De ce păcăliți bătrânii, de ce îi amăgiți? În amărâții și trudiții ăștia vă puneți voi speranța, cerșiți un vot de la cei ce și-au dedicat o întreagă viață muncind pentru țara asta?
De ce nu vă duceți și pe la marile universități sau companii multinaționale cu pliante, portrete, umbreluțe, pixulețe, așa cum obișnuiți voi. Vă e frică, căci nu veți fi întâmpinați cu aplauze, vă spun eu sigur asta!
Oameni buni, ce e cu voi? Ați orbit? Gândiți-vă un pic ce s-a întâmplat din '89 până azi?
Au vândut pământul de sub picioare, mâine ne vor vinde și pe noi. Sacul lor nu are fund.
Ați uitat când acum 2, 3 ani ați ieșit în stradă? V-ați întrebat de ce? Și acum ce faceți, vă lăsați conduși de niște gogomani.
Unde vă e ambiția, setea de dreptate, demnitatea, sau vreți încă să vă relaxați la televizor privind veșnicul circ al politicii românești?
Asta vreți?
Voi, politicieni, dar și voi, oameni de tot rândul, nepăsători, ne-ați ucis MAMA!
Și plâng și mă oftic că mă doare și mi-e dor de casă, de familie, dar de ce să mă reîntorc? Să mă îmbrobodiți în minciuni, să vă bateți joc?
Ați distrus viitorul a mii de tineri, le-ați furat libertatea și ați pătat imaginea țării.
Suntem conștienți că un singur om nu poate face minuni când are în spate, încă, o întreagă haită de lupi. Dar măcar să fim împăcați că totuși AM ÎNCERCAT!

Iar acum, până la următoarele alegeri,  nu pot zice decât "Trăiască România Gogomană!"

Cum să nu-i iubeşti!

Am cunoscut şi cunosc oameni minunaţi.

Desigur că în viaţă am întâlnit şi egoism, parşivitate, invidie, răutate din partea unora. Poate mai mulţi s-au dovedit împotrivă-mi, dar acei câţiva care îmi sunt alături îmi incălzesc sufletul.

Cum să nu-i iubeşti când văd că se zbat alături de mine, se bucură şi suferă alaturi de mine. Acum două zile le-am ţinut şedinţă, iar vestea ce le-am dat-o le-a împietrit privirile. Le-am spus că va trebui să plec pentru un timp, dar voi reveni de câteva ori pe lună. Era linişte, nimeni nu zicea nimic, înghiţeau în sec şi răsuflau greoi.

„Ştii..., dacă tu pleci, plecăm şi noi. Nu stăm fără tine. Tu dai viaţă aici. Cine ne mai ceartă, cine ne enervează de la prima oră, cănd nici cafeaua nu apucăm să ne-o bem, cine mai plânge şi râde în acelaşi timp?”

„Für die beste Chefin!“

„Du bist eine starke Frau. Du schaffst das.“

„Ich bin immer für dich da“

„Alles wird gut. Behalte dein Lächeln.“

Of, aceşti câţiva, vorbele lor mă străpund. E greu să găseşti persoane de încredere şi care să muncească cu atâta dăruire! Nu pot să îi las. Mi-au fost mereu aproape.

Cum să nu-i iubeşti. Numai la ei mă gandesc, săracii, cum ţin ei la mine, cum îmi suportă  zilnic mustrările şi văicărelile. Dacă aş privi în urmă cu vreo trei, patru luni, tot cu ei eram. Am plecat, au venit după mine. Şi acum mă amuz când am plecat toţi de unde lucram, iar unul dintre colegi a fost rugat să se reîntoarcă. „Fără Aura nu lucrez!”

Câtă fidelitate!

Oameni minunaţi! Vă iubesc.

(Miriam, îmi eşti ca o soră, şi ţin la tine foarte mult!

Miri, Ich danke dir, weil du bei mir immer bist !)

Nu v-am uitat!

Încă pe meleaguri nemţeşti... . Parcă a trecut o veşnicie, parcă sunt aici de ani buni. Dar n-am uitat cine sunt, n-am uitat cine îmi sunt prietenii, n-am uitat să îmi sun părinţii, n-am uitat să scriu. 
Ştiu că sunt ceva luni bune de cănd nu am mai măzgălit file, de cănd nu am mai auzit sunetul tastelor, dar toată energia şi inspiraţia s-a pierdut în lacrimi şi durere. Suferinţa a ucis frumosul din mine. Am avut nevoie de timp şi răbdare să uit, să mă vindec, să iert. 
Am iertat şi m-am iertat!
Acum e linişte şi e bine. Nu e zi să nu-I mulţumesc Celui de Sus pentru tăria cu care m-a înzestrat şi puterea de a merge mai departe.
Şi vouă, dragi prieteni, vă mulţumesc pentru încurajări, pentru vorbele frumoase, pentru că mi-aţi fost aproape în momente de cumpănă, pentru ca mi-aţi redat încrederea şi pentru că nu a fost zi să nu îmi amintiţi cine sunt cu adevărat!
Nu v-am uitat şi n-am să vă uit!

Sursă foto http://abayaqueens.files.wordpress.com/2012/04/4d73b3b876994alllo_large_medium.jpg

Frica

Era o vorba ce mi-o zicea tata mereu "de ce/cine ti-e frica, nu scapi".
Si mi-e frica.
Mi-e frica de timp si de kilometrii ce ne despart.
Mi-e frica de ziua cand nu iti voi mai auzi glasul.
Mi-e  frica ca nu ma vei astepta.

Vad cum orice bataie de orologiu te indeparteaza, cum orice apus te alunga. Nu vreau sa te mai pierd inca o data.

De ce mereu trebuie sa se iveasca cate ceva? De ce m-ai lasat sa plec? De ce nu m-ai oprit, de ce  nu mi-ai zis ramai aici, avem nevoie unul de celalalt?

Eu am nevoie de tine pentru omul minunat, pentru energia, pofta de viata si ambitia din tine. Stiu unde poti ajunge.

Iar acum ma intreb de ce aceasta tacere? De ce aceste zile fara sens...

Scrisoare

Oare câți dintre voi mai știți ce înseamnă o scrisoare?

Mi-e dor să măzgălesc în cuvinte foi albe, să aud cum vârful pixului sau penița zgârâie coala. Nu vă e dor să simțiți acea emoție când nu știi ce să mai scrii, dacă scrisoarea ajunge sau nu unde trebuie, dacă ai cumpărat timbrul corect, plicul potrivit?

Vreau să scriu iarăși scrisori celor dragi, să păstreze cuvintele și gândurile mele ca amintire, ca după ani, să recitească foile îngălbenite de timp. Eu încă păstrez acasă scrisori de când eram la școala generală de la prieteni de pretutindeni, e minunat.

Insă acum? Câți mai știți cum se lipsește un timbru? 

Pixul și foaia au fost înlocuite diferite programe de socializare, de telefon. Dar acele mesaje se pierd, se șterg, pentru că ocupă memoria telefonului și nu mai e spațiu pentru alte aplicații sau jocuri.

Trist.

Haideți fraților să scriem iară scrisori și nu e-mailuri. Cei dragi, cu siguranță, vor aprecia când vor căuta în cutia poștală și vor găsi acel plic cu numele vostru. Vor păstra cuvintele voastre într-o cutiuță pusă bine în sertarul de la noptieră, iar atunci când dorul îi apasă, vor reciti.

Vă aduceți aminte cum țopăiați prin casă când primeați o scrisoare? Ce nerăbdători erați să vedeți conținutul, poate o fotografie, poate o vedere.

Ce vremuri... apuse.

Dar eu nu am uitat, încă păstrez emoția și voi scrie iarăși scrisori!

Sursă poză : http://abcdyz.files.wordpress.com/2011/02/2008-12-11-scrisoare.jpg

One day, when I was in Belfast...

Discutând cu câțiva prieteni despre una, despre alta, mi-am adus aminte de o întâmplare hazlie. Nu credeam ca se poate întâmpla așa ceva, scene ce numai în filmele de comedie le întâlnești.

Eram în Belfast, luna ianuarie (28.01.2014), zi ploioasă, ca toate zilele de altfel. Casa unde locuiam era destul de mare, două etaje și mansardă, asta însemnând vreo 6 dormitoare, 2 băi, 2 bucătării, living, grădină. În luna decembrie, casa era plină de oameni, însă acum rămăsesem singură, mulți plecaseră acasă, nemairezistând.
Mă întorsesem de la muncă, undeva în jurul orei 6 seara, fiind deja întuneric. Încă de cum am ajuns eram pusă pe prostioare. Mi-am tăiat părul, mi-am schimbat camera (aveam și de unde alege) și am zis totuși să aranjez cate ceva pe acolo, să primesc viitorii colegi în ordine și curățenie.
Aveam misiune pentru acea seară, să bag în grădină containerele. Să specific că în grădină poti ajunge numai prin casă, prin bucătărie, iar ușa se poate deschide numai pe interior.
Am pus o piatră la ușă să rămână deschisă și mă apuc de treabă. Reușesc unul, al doilea și când să ies și cu al treilea, lovesc piatra de la ușă, iar aceasta se închide. Am zis că nu e adevărat, nu îmi venea să cred. Mă bufnise râsul, dar... cam nu era râsul meu.
Și acum ce fac???

Încă ploua, frigul se lăsase, iar eu eram în tricou, că de! mă luaseră căldurile, iar telefonul îl uitasem în casă.
Ies în curte, mă învârt pe acolo, să văd dacă există vreo ușă, vreun vecin, vreo ieșire. NIMIC! Ziduri inalte de doi metri, acoperite de un strat gros de mușchi. Am rămas încă calmă, să pot gândi limpede ce pot face.
A mai pățit o colegă așa și a stat afară 2 ore până am venit noi să îi deschidem. Problema, acum, era, că EU fiind singură, nu avea cine să vină acasă să deschidă.
Am zis că nu pot să dorm afară, ce Dumnezeu, găsesc eu o soluție!
Am scotocit printr-o încăpere (destul de înfricoșătoare, unde se tot auzeau sunete, foșneli, apa cum se prelingea dinspre tavan pe pereti, întunecoasă, friguroasă, brrr!) unde țineam noi grill-ul, poate găsesc ceva ascuțit. Am dat peste un cârlig, dar ce naibii să fac cu el? M-am tot luptat cu ușa, pumni, picioare, cârlig, nu mergea.

Planul doi. Ușa de la garaj (care desigur că nu funcționa).

Încep să bat cu pumnii în tablă, cu picioarele, dar în zadar, de la vânt, poarta scotea aceleași sunete.
Prind curaj, îmi dreg vocea și încep să strig cât mă țineau corzile vocale.
HELLO!!! HELLLOOOO!!! CAN ANYBODY HEAR ME? I AM STUCK IN HERE!!!! PLEASE! HELLOOOO!
Și băteam continuu cu pumnii în tablă. Am tot strigat, am tot bătut vreo 10 min și nimic.
Deja trecuse o oră, înghețată toată, mă tot mișcam dintr-o parte în alta să mă încalzesc. Numai bine că dau peste niște scări. Urc sus, o poartă, dar închisă. Mă chinui să mă cocoț, poate poate dau de vreo ieșire.
E, uite că la casa vecină se aprinsese un bec și încep să strig iarăși HELP! HELP! CAN YOU HEAR ME? PLEASE HELP! PLEASEEEEE!!!!
Si becul se stinge și speranța mea cu el. Mă așez pe vine, rezemată de poartă și începusem să mă gândesc la toate relele. Deja  îmi dădeau lacrimile.

Dar numai bine că aud niște voci în curtea alăturată, și, ca de pe jar, am sărit în sus, urlând la ei. Și le vorbeam într-una ca disperata, încât tipii s-au speriat si se împingeau unul în altul care să între primul în casă. Am zis că nu are cum să am atâta ghinion!
Dar văd că se deschide ușa iară, și un cap și o lanternă își fac apariția.
`WHO'S THERE?
`HELP! PLEASE!  I'M THE GIRL NEXT DOOR! I'M STUCK IN HERE, IN THE GARDEN, OUTSIDE. I'M FREEZING!
`HOW YOU GOT THERE? ON THE WALL?
`DOESN'T MATTER!!! CAN YOU PLEASE HELP ME??? PLEASE!!!
Și pune-te și explică totul cap-coadă, că de povești îmi ardea mie, când îmi tremurau oasele. Le-am explicat că trebuie să intre pe Facebook, să contacteze managera, însă nu o găseau, iar eu spânzurată pe zid le tot dictam și mă agitam, ca până la urmă, unul dintre tipi să vină să deschidă o poartă.
Nu zău? De ce mama-măsii nu au procedat așa de la început și m-au lăsat să zbier ca nebuna. Bine, pun pariu că s-au și amuzat copios de povestea mea.
Am intrat în casă la ei, iar acum altă mâncare de pește, că nu răspundea nimeni la mesajele mele pe Facebook, dar măcar eram la căldură.

Și uite așa, după două ore de stat în frig și ploaie și încă o oră de așteptat să vină cineva cu o cheie să pot intra în casă, finalul a fost unul fericit. (a sosit o colegă cu taxiul să îmi aducă o cheie, încheind cu YOU ARE CRAZY!!!)
Ce a urmat apoi? Explicații la tot poporul



Și acum mă amuz când mai povestesc și altora.

I miss you Belfast!

O zi mohorâtă de Sâmbătă

Am început să clădesc puțin câte puțin pilonul meu de susținere. Dar stând acum la masă și privind în jur, mă gândesc chiar s-a meritat?

Văd cupluri și familii fericite luând cina, oameni de toate vârstele cu care mai împărtășesc, atunci când am timp, povești. Intrebările sunt aceleași;  “De unde ești?”, “De ce ai venit în Germania?”, “Iți place să muncești aici?” Le răspund întotdeauna  cu un fals zâmbet.

• De unde sunt? Mi-e și rusine să pronunț România, când văd apoi priviri încruntate dinspre toate colțurile.

• De ce am venit în Germania?  E... Intrebarea asta mă omoară. Am venit cu un scop, dar se pare că totul s-a îndreptat într-o altă direcție. Am venit pentru el și s-a ajuns să fim unul în pod și altul în beci.

• Dacă îmi place să muncesc aici? Da, îmi place.  Restaurantul e déjà a doua casă, am colegi minunați. Răspunderea e mare ca și manager, dar atunci când vezi oamenii multumiți și multe zâmbete iți crește inima.

Și totuși stând aici la masă, cu laptopul in față, cafeaua lângă, scriind aceste rânduri, mă tot gândesc: oare am câstigat pe o parte și am pierdut pe o alta? 

Hai că s-a oprit și ploaia, cafeaua am terminat-o, mă întorc la treabă.

Revedere

Nu am dormit toata noaptea, de fapt de cateva zile m-am tot luptat cu perina. Cum? Cand stiam ca o sa vina.
Nu stiam cum sa reactionez, ma simteam atat de nedumerita, nerabdatoare, stangace in miscari. Mai este putin si ajunge.
Cum sa il intampin, ce sa port?

A sosit ziua cea mare, il astept in aeroport. Ma misc continuu, stanga-dreapta, dreapta-stanga, nu am stare! Aud avioanele aterizand, altele decoland, lume cu bagaje, fara bagaje, revederi, imbratisari. Devin agitata. Privesc spre usi...
Dar o voce din spate ma face sa tresar. Nu stiu ce a zis, nu mai stiam nimic de mine. Am sarit in bratele lui si l-am sarutat.  E momentul acela cand nu mai exista nimic si nimeni in jurul tau, nici un zgomot, nici o umbra. Eram doar eu si el.
....
Langa el am un sentiment profund de liniste interioara ca un fel de garantie ca totul e asa cum trebuie. El este echilibrul in viata mea, cum ma tine in brate, cum ma face sa zambesc, gesturi si emotii ce ma satisfac pe deplin.
A fost minunat. Doua suflete cucerind o metropola. Hamburg.
Au fost cel mai frumos cadou, aceste zile petrecute langa el.
...
Dar a plecat...prea repede!!!
Orasul nu mai este la fel, e parca trist, pustiu. Dar il astept, il astept sa  redam iarasi viata strazilor, cladirilor, sa umblam iarasi de nebuni, sa ne pierdem printre vapoare.