Am cunoscut şi cunosc oameni minunaţi.
Desigur că în viaţă am întâlnit şi egoism, parşivitate,
invidie, răutate din partea unora. Poate mai mulţi s-au dovedit împotrivă-mi,
dar acei câţiva care îmi sunt alături îmi incălzesc sufletul.
Cum să nu-i iubeşti când văd că se zbat alături de mine,
se bucură şi suferă alaturi de mine. Acum două zile le-am ţinut şedinţă, iar
vestea ce le-am dat-o le-a împietrit privirile. Le-am spus că va trebui să
plec pentru un timp, dar voi reveni de câteva ori pe lună. Era linişte, nimeni
nu zicea nimic, înghiţeau în sec şi răsuflau greoi.
„Ştii...,
dacă tu pleci, plecăm şi noi. Nu stăm fără tine. Tu dai viaţă aici. Cine ne mai
ceartă, cine ne enervează de la prima oră, cănd nici cafeaua nu apucăm să ne-o
bem, cine mai plânge şi râde în acelaşi timp?”
„Für die beste Chefin!“
„Du bist eine starke Frau. Du schaffst das.“
„Ich bin immer für
dich da“
„Alles wird
gut. Behalte dein Lächeln.“
Of, aceşti câţiva, vorbele lor mă străpund. E greu să găseşti persoane de
încredere şi care să muncească cu atâta dăruire! Nu pot să îi las. Mi-au fost
mereu aproape.
Cum să nu-i iubeşti. Numai la ei mă gandesc, săracii, cum
ţin ei la mine, cum îmi suportă zilnic
mustrările şi văicărelile. Dacă aş privi în urmă cu vreo trei, patru luni, tot
cu ei eram. Am plecat, au venit după mine. Şi acum mă amuz când am plecat toţi
de unde lucram, iar unul dintre colegi a fost rugat să se reîntoarcă. „Fără
Aura nu lucrez!”
Câtă fidelitate!
Oameni minunaţi! Vă iubesc.
(Miriam, îmi eşti ca o soră, şi ţin la tine foarte mult!
Miri, Ich danke dir, weil
du bei mir immer bist !)
